Religiile lumii în dialog
Prof. Ileana
Boldişor
Keywords: inter-religious dialogue,
World Council of Churches, Assemblies from Amsterdam, Evaston, New Delhi,
Uppsala, Nairobi, Vancouver, Canberra, Harare, Porto Alegre, Orthodox churches
Cuvinte
cheie: dialogul inter-religios, Consiliul
Mondial al Bisericilor, Adunările de la Amsterdam, Evaston, New Delhi, Uppsala,
Nairobi, Vancouver, Canberra, Harare, Porto Alegre, Bisericile ortodoxe
Introducere
Într-o lume care se află într-o continuă
transformare atât economică cât şi spirituală, dialogul inter-religios ocupă un
loc central. Globalizarea presupune, printre multe alte caracteristici, nu
numai schimbul de mărfuri, ci şi schimbul, din ce în ce mai intens, de tradiţii
religioase. Studiul de faţă îşi doreşte să prezinte istoria, personalităţile,
dificultăţile şi succesele înregistrate în cadrul dialogului inter-religios în
cadrul Consiliului Mondial al Bisericilor (CMB), precum şi contribuţia ortodoxă
ce a fost, nu de puţine ori, semnificativă.
În anul 1920, Patriarhia Ecumenică de
Constantinopol trimitea o scrisoare frăţească „către Bisericile lui Hristos de
pretutindeni”[1], în care îndemna toate
confesiunile creştine să creeze o „Ligă a Bisericii” urmând exemplul recent înfiinţatei
„Ligă a Naţiunilor” în anul 1919. Nu este primul apel al Patriarhiei Ecumenice
ce are în vedere întâlnirea creştinilor, indiferent de confesiune, în vederea
unor discuţii. Enciclice asemănătoare au fost trimise de Patriarhul Ecumenic
Joachim III[2]. Despre Enciclica din
1920, Visser’t Hooft afirma că a reprezentat „o iniţiativă fără precedent în
istoria bisericii”[3]. Deşi dorinţa ca toate
confesiunile creştine să se întâlnească este prezentă încă de la începutul sec.
al XX-lea, evenimentele istorice, cele două Războaie Mondiale, nu au permis
realizarea acestui vis.
În 1948 a luat fiinţă Consiliul Mondial al
Bisericilor (World Council of Churches),
la Amsterdam, ca rezultat al întâlnirii mai multor mişcări ecumenice[4]. De
la înfiinţare şi până în prezent au avut loc 9 Adunări Generale în cadrul
Consiliului: Amsterdam, 1948; Evaston, 1954; New Delhi, 1961; Uppsala, 1968; Nairobi,
1975; Vancouver, 1983; Canberra, 1991; Harrare, 1998; Porto Alegre, 2006.
Deşi dialogul inter-religios nu a constituit
punctul central al Adunărilor, el nu a fost neglijat niciodată în cadrul
acestor întâlniri[5]. De multe ori, această
încercare de a pune întrebări ce privesc dialogul inter-religios nu a fost
încununată de succes. Problemele au apărut de la a III-a Adunare Generală de la
New Delhi, s-au înmulţit la a V-a Adunare de la Nairobi şi s-au accentuat în
anii următori, conducând, de multe ori, la poziţii total opuse în ceea ce
priveşte rolul şi importanţa CMB. Acest lucru a dus la adevărate rupturi între
membri Consiliului[6].
Baza dialogului inter-religios o constituie
răspunsul ce trebuie dat la întrebarea ce frământă lumea de astăzi mai mult
decât în trecut: Cum trebuie creştinii să relaţioneze cu credincioşii aparţinând
altor religii într-o lume în care înţelegerea între oameni trebuie să primeze?
Începând cu prima Conferinţă Misionară Mondială de la Edinburgh, 1910 şi până
în zilele noastre, s-au dat mai multe răspunsuri la această întrebare. Un punct
important în cadrul dialogului inter-religios îl constituie Conferinţa Internaţională
de la Ierusalim, 1928, care stabileşte că „în primul rând, creştinii îşi unesc
mâinile cu alţi credincioşi împotriva ameninţării secularismului (simbolizat de
Revoluţia din Rusia)”[7].
Conferinţa se ocupă mai ales de relaţia dintre creştini şi poporul evreu, primul
chemat să intre în Împărăţia lui Dumnezeu. În finalul Raportului se spune: „insistăm că, atunci când Evanghelia dragostei
lui Dumnezeu vine cu putere către inima omului, ea vorbeşte cu fiecare om, nu
ca musulman sau ca budist, sau ca aparţinând oricărui sistem, ci doar omului ca
om (...) invitându-l pe el să împărtăşască cu noi iertarea şi viaţa pe care
le-am dobândit în Hristos”[8].
Trebuie amintită şi întâlnirea de la Tambaram, 1938, precum şi cartea lui H.
Kraemer, The Christian Message in a Non-Christian World[9].
În cadrul CMB, problema dialogului inter-religios este ridicată pentru prima
dată în cadrul Adunării de la New Delhi când s-a creat un Oficiu pentru
dialogul cu populaţiile aparţinând altor credinţe şi ideologii.
În 1910 a avut loc la Edinburgh prima Conferinţă
Misionară Mondială ce a reprezentat primul pas spre înfiinţarea CMB. Această Conferinţă a avut 8 comisii. Raportul Comisiei a IV-a, The
Missionary Message in Relation to Non-Christian Religions cuprinde: Introducerea, Religiile animiste, Religiile chineze, Religiile Japoniei, Islam,
Hinduism, Concluzii generale. „Scopul Comisiei, aşa cum a fost definit de
Comitetul Executiv al Conferinţei, a fost să studieze problemele implicate în
prezentarea creştinismului pentru populaţiile aparţinând lumii necreştine”[10]. Impresia generală despre Raportul
Comisiei este că atitudinea Creştinismului faţă de alte religii trebuie să fie
reprezentată printr-o mai bună înţelegere, simpatie şi respect.
Amsterdam 1948
În 1948 a avut loc în Amsterdam prima întâlnire a
CMB, având ca titlu: Man’s Disorder and
God’s Design. La această Adunare nu s-au avut în vedere, în mod expres,
relaţiile dintre Creştinism şi celălalte religii. „Discuţiile dintre
populaţiile creştine şi cele necreştine trebuie să fie ignorate”[11].
Totuşi, în Raportul oficial se
găseşte un capitol intitulat: The
Christian Approach to the Jews[12].
Acesta este elaborat de Comitetul al IV-lea al Adunării. Cuprinde o introducere,
5 subcapitole şi 2 recomandări. Trebuie avut în vedere că Prima Adunare
Generală a CMB a avut loc după încheierea celui de Al Doilea Război Mondial,
când milioane de evrei au fost ucişi în timpul Holocaustului. „Nu trebuie să
uităm că ne întâlnim la puţin timp după exterminarea a peste 6 milioane de
evrei. Cu evreii, Dumnezeul nostru ne-a pus într-o strânsă relaţie de
solidaritate, unindu-ne destinele prin voinţa Sa”[13].
Analizând îndemnul Mântuitorului Hristos de a
merge în toată lumea şi a predica Evanghelia, Raportul aminteşte de faptul că şi evreii intră în sarcina
încredinţată de Hristos. Dar, în planul lui Dumnezeu, Israel are o poziţie
unică, deoarece a fost poporul ales de Dumnezeu să păstreze credinţa în
mântuirea noastră. În ceea ce priveşte obstacolele ce trebuie îndepărtate,
acestea sunt: lipsa de dragoste pe care adesea creştinii au manifestat-o faţă
de evrei, precum şi injustiţia socială. În trecut evreii au fost văzuţi ca
adversari şi foarte uşor s-a ajuns la anti-semitism. „În multe teritorii
anti-semitismul virulent este încă ameninţător, precum în alte teritorii evreii
sunt subiectul multor umilinţe”[14].
Numai dacă îndepărtăm aceste prejudecăţi putem pune în practică, în cadrul
dialogului cu evreii, ceea ce Dumnezeu ne-a dăruit prin Domnul Iisus Hristos.
Deşi prima misiune creştină s-a manifestat în
rândul evreilor, de puţine ori creştinii au reuşit să pună în practică
cuvintele Mântuitorului în ceea ce priveşte relaţia cu evreii. Misiunea printre
populaţia evreiască trebuie să fie făcută de fiecare comunitate creştină în
parte şi nu de agenţii speciale. Trebuie să se pună accent pe o bună cunoaştere
a istoriei evreilor, precum şi pe o bună pregătire teologică a celor angajaţi
în această misiune. Raportul se
opreşte asupra problemei statului Israel. „Stabilirea statului Israel adaugă o
dimensiune politică abordării creştinilor în ceea ce-i priveşte pe evrei şi
ameninţă să complice anti-semitismul cu frica politică şi duşmănia”[15].
Acest lucru se datorează dificultăţilor din teritoriul palestinian. Abordarea
acestei probleme nu trebuie să fie doar politică sau socială, ci mai ales
morală şi spirituală, deoarece atinge însăşi esenţa vieţii religioase.
„Indiferent de poziţia ce va fi luată în stabilirea unui stat evreu şi cu
privire la drepturile sau greşelile evreilor sau arabilor, ale creştilor evrei
şi creştinilor arabi implicaţi, bisericile au datoria să se roage şi să lucreze
pentru ordine în Palestina, pentru că face parte din planul nostru de a
restabili ordinea”[16].
Recomandările sunt adresate atât membrilor cât şi
Consiliului însuşi. Către membri, recomandările au în vedere reamintirea faptului
că îndemnul Mântuitorului Hristos se referă şi la evrei, că aceştia trebuie
trataţi cu înţelegere, depăşindu-se problemele din trecut, că cei care fac
misiune printre evrei trebuie să le cunoască istoria. Către Consiliu
recomandările au în vedere observarea atentă a relaţiilor ce se vor dezvolta
între creştini şi evrei, mai ales în depăşirea anti-semitismului de care s-a
dat dovadă în trecut, dezvoltarea unei bune relaţii creştino-evreieşti, precum
şi o mai mare preocupare faţă de înfiinţarea statului Israel.
Intervenţiile consemnate în Raportul oficial sunt în legătură cu aceste probleme discutate care
au în centru relaţia ce trebuie să existe între creştini şi evrei, problema
anti-semitismului, precum şi înfiinţarea statului Israel. Aceste probleme au
fost ridicate ţinându-se cont de situaţia politică după terminarea celui de Al
Doilea Război Mondial.
Evaston
1954
A doua Adunare Generală a CMB a avut loc la
Evaston, în 1954 şi a purtat titlul Christ
– the Hope of the World. Nici această Adunare nu a avut ca prioritate
discuţiile despre dialogul inter-religios. Totuşi, se pot găsi în Raportul oficial[17]
diferite preocupări în legătură cu dialogul cu populaţiile aparţinând altor
religii. Participanţii la discuţiile preliminare au fost grupaţi în trei
grupuri de lucru, al treilea grup având în agendă tema: Nationalism and Cultural and Religious Renaissance. Forma finală a
acestui subcapitol, ce a fost inclusă în Raportul
oficial, s-a numit: Religious and
Cultural Nationalism.
Raportul are în vedere trasformările rapide ce se observă în
societate ca urmare a schimbărilor ce au avut loc după terminarea celui de Al
Doilea Război Mondial. Aceste transformări nu au loc numai în lumea
occidentală, ci şi în alte teritorii, în special în Africa şi Asia. Violenţa
crescândă din multe teritorii precum şi impactul comunismului în statele din
blocul comunist au dus la schimbări impresionante în ceea ce priveşte
deplasarea populaţiei dintr-un teritoriu în altul. Acest lucru a condus la
întâlnirea dintre Creştinism şi diferite religii specifice altor regiuni. „Este
o nouă mărturisire printre cei ce aparţin religiilor îndepărtate ca Budismul,
Hinduismul sau Islamul că religiile lor deţin soluţiile problemelor din lume”[18].
În acest sens, Budismul a început o campanie misionară la scară mondială;
Neo-hinduismul, care recunoaşte câteva adevăruri în fiecare religie, crede că
poate vindeca bolile secolului nostru, mai ales pe cele spirituale şi morale;
Islamul declară că este singura religie universală şi că depăşirea problemelor
actuale este posibilă numai pentru cei ce se convertesc la Islam; populaţiile
africane caută să-şi reînvie credinţele străvechi şi să le adapteze
necesităţilor actuale.
Participanţii la discuţii remarcă multe lucruri
bune în pătrunderea diferitelor religii în spaţiul creştin: anumite valori
umanitare, preocuparea pentru dreptatea socială, pentru condiţii de viaţă mai
bune, pentru păstrarea culturii proprii, ca şi pentru dorinţa spre o mai bună
înţelegere ce trebuie să existe între oameni. Dar toate aceste lucruri trebuie
înţelese într-un mod corect. Aceste religii nu pot nega faptul că întâmpină şi
ele nenumărate dificultăţi în ceea ce priveşte problemele ridicate de
societate. În acest caz, participanţii se opresc mai ales la lumea musulmană şi
specificul ei în Asia şi Africa. Această religie este posterioară
Creştinismului, dar în acelaşi timp are multe elemente ce trimit la acesta,
elemente care, de multe ori, sunt în contradicţie cu Creştinismul. „Este o
învăţătură predominantă care vorbeşte de ultimele zile când un mântuitor,
adevăratul mântuitor trimis de Dumnezeu, va veni să reformeze lumea, în
concordanţă cu învăţăturile musulmane. Va fi ziua triumfului religiei islamice”[19].
Islamul a exprimat mereu înţelegerea vieţii în acord cu legea sfântă (Shariat)
care se crede a fi revelată prin profetul suprem, Mahomed. În acestă Lege este
descrisă adevărata societate aşa cum ar trebui să existe. Deşi venirea unui mântuitor nu mai are
impactul pe care îl avea în trecut, o altă caracteristică a Islamului câştigă
tot mai mult teren în lumea actuală: „naţionalismul ca expresia cea mai
adecvată a propriei înţelegeri religioase a
politicului, culturii şi vieţii sociale, incluzând chiar credinţa că
Islamul poate vindeca bolile omenirii”[20].
Această părere stă în legătură cu ideea universalităţii Islamului, a stăpânirii
întregului pământ. 
Biserica creştină trebuie să propovăduiască
Evanghelia, având în centru credinţa în dragostea lui Dumnezeu care ne-a
răscumpărat din păcat şi ne vindecă pe fiecare în parte, indiferent de timpul
în care trăim. Creştinii trebuie să fie conştienţi de datoria lor de a răspunde
încercărilor ridicate de societatea actuală. Valorile creştine sunt universale
şi pot depăşi problemele timpului. Mai ales în Asia şi în Africa Evanghelia
trebuie propovăduită punându-se accent pe universalitatea mântuirii în Hristos.
„Hristos este Domn al istoriei. El
este Domn în istorie. El este Domn dincolo de istorie”[21].
Începând cu a doua Adunare a CMB, la Evaston şi
până la cea de a treia, la New Delhi, s-au desfăşurat mai multe întâlnire ce au
avut în centru dialogul inter-religios: Davos (1955, Christianity and Non-Christian Religions), Nagpur (1960, Hindu and Christian Viws of Man), Hong Kong (1960, The
Word of God and the Living Faiths of the Chinese), Rangoon (1961, Buddhist – Christian Encounter)[22].
Se poate observa interesul din ce în ce mai mare
pentru întâlnirile dintre creştini şi reprezentanţii diferitelor religii,
pentru a încerca să se găsească un răspuns comun întrebărilor ce frământă întreaga
lume şi pentru a găsi soluţii diferitelor probleme pe care credincioşii le
întâmpină în noua structură socială. Se poate observa aria destul de largă a
temelor ce se află în centrul preocupărilor, precum şi încercarea de a se
extinde aceste discuţii în teritorii cât mai variate, tocmai pentru ca aceste
întâlniri să fie cât mai rodnice, ţinându-se cont de necesităţile fiecarei zone
geografice.
New
Delhi 1961
A treia Adunare Generală a CMB a avut loc în
1961, la New Delhi. Titlul adoptat a fost: Jesus
Christ – the Light of the World. Deşi
titlul întâlnirii are o valoare hristocentrică, discuţiile s-au referit şi la
religiile lumii. Secţiunea I a Adunării a avut în prim-plan problema teologică
a felului cum trebuie privite celălalte religii în lumina învăţăturii lui Iisus
Hristos. Acesta trebuie proclamat ca Domn şi Salvator în toate naţiunile şi în
toate domeniile vieţii, acest lucru însemnând şi către cei ce încă nu L-au
cunoscut, deoarece Hristos îmbrăţişează întreaga creaţie. „Suntem conştienţi că
acest mare adevăr are implicaţii adânci când mergem să întâlnim oameni ce
aparţin altor religii. Dar sunt diferenţe de opinii printre noi atunci când
trebuie să definim relaţia şi responsabilitatea pe care trebuie să le avem printre
cei de alte credinţe”[23].
Participanţii la întâlnire accentuază necesitatea studierii mai amănunţite a
realaţiei pe care creştinii trebuie să o aibă cu reprezentanţii altor religii.
„În biserici noi avem o mică înţelegere a revelării, dragostei şi puterii pe
care Dumnezeu a dat-o oamenilor de alte credinţe sau fără credinţă, sau a
schimbărilor ce apar în alte religii ca urmare a întâlnirii cu creştinismul”[24].
Hristos se adresează celor ce aparţin altor religii prin vocea creştinilor
care-L mărturisesc în orice împrejurare.
Cel care a fost implicat cel mai mult în
realizarea dialogului cu alte religii a fost P.D. Devanandan. El îndeamnă la o
bună propovăduire a fundamentelor biblice cu referire la mesajul lui Hristos.
„Raportul s-a ocupat de asemenea cu problema dialogului. Văzând această
problemă ca o dificultate de comunicare, Raportul înţelege dialogul ca un
aspect al evanghelizării. De asemenea, în legătură cu necesitatea dialogului,
trebuie ţinut cont de stilul de viaţă într-un mileniu pluralistic”[25].
Această Adunarea a adoptat o rezoluţie împotriva
anti-semitismului: „Chemăm toate bisericile reprezentate aici să denunţe
anti-semitismul, nu contează de ce origine, ca fiind absolut diferit de
mărturisirea şi practica credinţei creştine”[26].
Participanţii constată că şi după această declaraţie situaţia discriminatoare a
continuat să existe în teritoriile în care se găseau evrei. De aceea, toate
bisericile sunt chemate să urgenteze eforturile pe care le întreprind pentru a
opri manifestările anti-semite din întreaga lume. „Evreii sunt primii care l-au
acceptat pe Iisus şi, în acelaşi timp, evreii nu sunt singurii care încă nu îl
recunosc pe Iisus”[27].
Una dintre intervenţiile notabile în acest sens a fost aceea a lui Makary el
Souriany (Biserica Coptă din Egipt), care a ţinut să sublinieze că niciun
studiu cu privire la istoria poporului evreu nu stă în sprijinul unei atitudini
rasiale ce a afectat atâţia ani relaţiile cu evreii.
După
încheierea lucrărilor Adunării de la New Delhi s-a creat, în cadrul CMB, un Oficiu
pentru dialogul cu populaţiile aparţinând altor credinţe şi ideologii (Dialogue with People of Living Faiths and
Ideologies). Începând cu acestă
Adunare, în toate celălalte întâlniri s-a discutat problema dialogului
inter-religios, a relaţiei ce trebuie să existe între Creştinism şi alte
religii, precum şi a felului cum trebuie să se răspundă schimbărilor religiose
din lume. 
Uppsala 1968
A patra Adunare a CMB a avut loc la Uppsala, 1968
şi a purtat titlul: Behold, I Make All
Things New. „Nu va fi posibil să se aprecieze importanţa Adunării, limitele
sale sau implicaţiile pentru viitor, fără o atenţie sporită asupra a ceea ce
s-a întâmplat în lume în anul 1968”[28].
Odată cu întâlnirea de la Uppsala au luat fiinţă
mai multe programe şi comisii în cadrul CMB: Programul de combatere a
rasismului, Comisia ce se ocupă de problemele de participare a bisericilor în
promovarea ecumenismului, Programul care se ocupă de dialogul cu oamenii ce
aparţin altor religii şi ideologii (Dialogue
with people of Living Faiths and Ideologies), o Subcomisie ce se ocupă de
educaţie.
Discuţiile referitoare la dialogul inter-religios
la Uppsala trebuie puse în legătura cu ceea ce s-a hotărât în cadrul Bisericii
Romano-Catolice la Consiliul II Vatican (1962-1965). Aici s-a ridicat şi problema
relaţiilor dintre catolici şi oamenii ce aparţin altor religii şi credinţe.
Aceste discuţii şi-au găsit rezultatul într-un document intitulat Nostra Aetate[29].
Acesta porneşte de la afirmarea aceleaşi legături ce există între oamenii de pe
întregul glob: toţi împărtăşesc aceeşi natură umană. Baza afirmaţiei se găseşte
în adevărul revelat după care toţi oamenii sunt creaţi de Dumnezeu după Chipul
Său, deci toţi sunt chemaţi către acelaşi Adevăr care luminează orice fiinţă.
„În comentariul la fiecare religie în parte, Nostra Aetate recunoaşte elaborarea filozofică şi viziunea despre
viaţă din Hinduism, accentul pus în Islam pe renunţarea în faţa
Atotputernicului, acceptarea lui Iisus ca profet şi similitudinile eshatologice
cu viziunea Iudeo-Creştină. Rădăcinile comune dintre Iudaism şi Creştinism sunt
recunoscute şi este denunţată orice formă de antisemitism. Creştinii trebuie să
recunoscă elementele de adevăr şi valorile spirituale în toate aceste religii
şi să coopereze cu ceilalţi oameni în efortul de a stabili justiţia, pacea şi
libertatea pentru toţi, în timp ce mărturisesc mereu că Iisus Hristos este
Calea, Adevărul şi Viaţa”[30].
O întâlnire care a precedat Adunarea de la Uppsala
a avut loc la Kandy, în 1967. Această întâlnire a adus împreună pentru prima
dată teologi ortodocşi, catolici şi protestanţi care au discutat natura
relaţiilor ce trebuie să existe între creştini şi oamenii ce aparţin altor
religii. Documentul aprobat poartă numele de Christians in Dialogue with Men
of Other Faiths. În acesta se afirmă că toţi oamenii sunt creaţia lui
Dumnezeu, deci toţi au aceeaşi natură. Documentul subliniază faptul că Iisus
Hristos vorbeşte oamenilor altor religii prin creştini şi vice-versa. S-a
redactat o declaraţie comună şi s-au fixat liniile generale în procesul
dialogului inter-religios[31].
La Uppsala problema dialogului inter-religios a
ocupat un rol important ce s-a putut observa mai bine din ceea ce a urmat
acestei Adunări. În 1969 ia fiinţă departamentul numit The Word of God and the Living Faiths of Men. Director al acestui
program a fost numit S.J. Samartha[32]
sub a cărui conducere dialogul inter-religios va cunoaşte un avânt considerabil.
După cea de-a patra Adunare Generală a CMB
mai multe întâlniri au avut loc în diferite părţi ale lumii, având ca temă de
discuţie dialogul inter-religios. Astfel de discuţii s-au purtat la Ajaltoun (1970;
s-a aprobat un plan pe o perioadă mai lungă de timp ce avea în centru programul
diferitelor întâlniri inter-religioase; pentru prima dată o întâlnire
organizată de CMB a pus laolaltă hinduişti, budişti, musulmani şi creştini; s-a
pus accentul pe necesitatea experienţei dialogului inter-religios decât pe
discuţiile academice ce ar trebui purtate în legătură cu efectele dialogului)[33];
Zurich (1970; a reprezentat o urmare a întâlnirii de la Ajaltoun; creştini din
locuri şi confesiuni diferite au discutat problemele ridicate în urma
dialogurilor cu alte religii)[34];
Addis Ababa (s-a aprobat declaraţia: Interim
Policy Statement and Guidelines, în 1971; în această declaraţia se accentua
importanţa întâlnirilor locale, regionale şi internaţionale, mai ales cele
bilaterale, care să răspundă iniţiativelor venite din partea adepţilor altor
religii şi ideologii în vederea unei viitoare întâlniri cu o arie mai largă de
reprezentanţi; s-au ridicat probleme în legătură cu organizarea Departamentului
ce se ocupă de dialogul inter-religios)[35].
La Bankok, 1973, s-au discutat probleme ce aveau în centru diaologul
inter-religios, mai ales despre Budismul din Tailanda. S-a discutat despre
înţelesul salvării în Creştinism şi în alte religii, precum şi despre relaţia
dintre dialogul inter-religios şi evanghelism[36].
Toate aceste întâlniri au arătat grija pe care CMB
a avut-o pentru dialogul ce trebuie purtat cu oamenii ce aparţin altor religii,
un rol important avându-l S.J. Samartha. S-au ivit şi o seamă de alte probleme
care au arătat faptul că este un drum lung în realizarea cât mai rodnică a
acestui dialog. Pe de o parte, cei ce lucrau în acest Departament trebuiau să
înlăture suspiciunile ridicate de partenerii de dialog care vedeau în aceste
întâlniri o formă specială de evanghelizare. Pe de altă parte, s-au auzit multe
voci în cadrul CMB care nu recunoşteau importanţa acestui „macroecumenism”,
insistând pe necesitatea şi prioritatea dialogul dintre confesiunile creştine.
În 1974 a avut loc în Colombo o întâlnire
multiraterală unde s-a încercat fixarea unui program şi o definiţie a
dialogului inter-religios[37].
Titlul, Towards World Community: Resources and Responsibilities for Living
Together, punea în evidenţă
importanţa dialogului pentru cei ce aparţin diferitelor religii şi trăiesc în
aceeaşi arie geografică. Comunitatea Mondială nu era privită ca o
supraorganizaţie, ci era înţeleasă ca un loc de discuţii ce avea ca scop buna
vieţuire a oamenilor ce apaţin diferitelor religii.
Nairobi
1975
A cincea Adunare Generală a CMB a avut loc în
Nairobi, în 1975 şi a purtat titlul: Jesus
Christ Frees and Unites. A fost o
Adunare ce şi-a concentrat atenţia pe întărirea relaţiilor dintre bisericile
membre ale Consiliului, elaborând mai multe declaraţii teologice. „Printre
discuţiile polemice a fost şi dialogul cu alte religii”[38].
Polemica începuse încă de la întâlnirile
precedente şi avea în centru importanţa dialogului şi rolul pe care trebuie
să-l ocupe în cadrul Consiliului. „Tensiunea a apărut încă de la deschiderea
celei de a cincea Adunări a CMB de la Nairobi 1975. Nairobi a marcat pentru
prima dată faptul că CMB acordă o importanţă crescândă dialogului
inter-religios la nivel de Adunare Generală şi a fost prima Adunare la care
reprezentanţi ai altor religii din lume – un evreu, un musulman, un hindus, un
budist şi un şikit – au fost invitaţi ca observatori”[39].
Una din cele şase secţiuni ale Adunării s-a numit Seeking Community – the Common Search of People of Various Faiths,
Cultures and Ideologies. „Dialogul cu oamenii ce aparţin altor credinţe şi
ideologii a reprezentat o preocupare permanentă în istoria ecumenismului. Dacă
este înţeles ca un efort de a stabili un drum cu două direcţii pe o stradă,
atunci cel mai uşor semn de văzut este încercarea de a descopri valorile
pozitive în religie şi cultură. Oricum, ceea ce este absolut nou după Uppsala
este necesitatea recunoaşterii de către biserici a realităţii pluralistice a
lumii şi modul în care aceasta s-a reflectat în schimbările structurale, în
declaraţiile recente şi în activitatea Consiliului Mondial”[40].
Dialogul inter-religios a fost perceput la Nairobi
ca o continuare şi, în acelaşi timp, ca un pas înainte a ceea ce s-a început la
Evaston şi New Delhi şi s-a accentuat la Uppsala. „De exemplu Evaston (1954),
referindu-se la renaşterea reliigiilor şi ideologiilor necreştine spunea că: Nu
este neapărat adevărul acestor sisteme de gândire şi simţire care le face
atractive, ci mai ales determinarea în a schimba condiţiile opresive ale
vieţii. La New Delhi (1961), deşi s-a făcut referire la revendicarea egalităţii
între partenerii dialogului, raportul a văzut dialogul în cadrul comunicării şi
a vorbit despre necesitatea evanghelizării. La Uppsala (1968) paragraful despre
dialog este prezentat astfel: Ca şi creştini, noi credem că Hristos vorbeşte în
acest dialog, revelându-se pe sine către cei care nu Îl ştiu şi corectează
limitele şi deformările cunoştinţelor celor implicaţi în discuţii”[41].
Deoarece se ridicaseră multe voci împotriva
înţelesului noţiunii de „comunitate mondială”, s-a stabilit că aceasta înseamnă
„o comunitate a comunităţilor”. Comisia care s-a ocupat de dialogul
inter-religios a trebuit să rezolve mai multe probleme ridicate de relaţiile
inter-religioase, de relaţiile dintre diferitele culturi şi ideologii specifice
teritoriilor în care trăiesc oameni aparţinând diferitelor religii, precum şi
de relaţia ce trebuie să existe între dialogul inter-religios şi îndemnul
misionar al bisericii creştine. S-au format două „tabere”, una a teologilor
europeni şi alta a celor din Asia, care vedeau diferit natura dialogului. Pe de
o parte, teologii ce susţineau unicitatea şi superioritatea creştinismului faţă de celălalte religii, pe
de altă parte, teologii din Asia care subliniau necesitatea dialogului pentru
existenţa autentică a bisericii creştine. „Russell Chandran din India a
marturistit cu părere de rău că, la Nairobi, pendulul s-a dat înapoi la poziţia
de la Tambaram din 1938”[42].
Discuţiile s-au purtat în legătură cu clarificarea
a ceea ce înseamnă „unitatea naturii umane” şi „comunitatea ca o cumunitate de
comunităţi”. Aceste discuţii au fost continuate la Chiang Mai, 1977, având ca
temă Dialogue in Community[43].
Au fost prezenţi creştini care şi-au împărtăşit experienţa inter-religioasă
căpătată în diferite teritorii. S-a ridicat problema sincretismului religios ca
posibil pericol ce ar putea interveni în urma dialogului cu alte religii.
Această întâlnire a reafirmat ideile ce s-au discutat la Colombo şi Nairobi: „Comuniate
a comunităţilor” este comunitatea mondială care îi include şi pe creştini. În
acest sens, creştinii trebuie să fie deschişi posibilităţii de dialog cu
celelalte religii şi să recunoască valorile ce există în alte religii. Deşi s-a
pus accentul pe faptul că mărturisirea creştinilor trebuie să se facă simţită
oricând şi oriunde, s-au evitat cuvintele „misiune” şi „evanghelizare”, cuvinte
ce au creat atât de multe discuţii în trecut. În urma acestui dialog de la
Chiang Mai a fost elaborat Guidelines for
Dialogue care a fost acceptat de Comitetul Central în 1979, devenind baza
viitoarelor programe şi întâlniri ce au avut ca prioritate dialogul
inter-religios. Acest Ghid avea în
vedere mai multe probleme importante: comunitatea, dialogul, sincretismul. „De
asemenea, Ghidul dă recomandări folositoare bisericilor despre cum să intre în
dialog cu oamenii aparţinând altor credinţe şi ideologii”[44].
În 1978 reprezentanţi ai Creştinismului şi
Budismului s-au întâlnit la Colombo ca să discute despre Religious Experience in Humanitie’s Relation to Nature. O altă
întâlnire a avut loc la Yaounde, 1978, la care au participat, alături de
creştini, reprezentanţi ai culturilor tradiţionale din Asia, Africa, Pacific şi
cele două Americi. Tema întâlnirii a fost Religious
Dimensions in Humanitie’s Relation to Nature[45].
Vancouver
1983
A şasea Adunare Generală a CMB a avut loc la
Vancouver, 1983[46]. Titlul Adunării a fost: Jesus Christ – the Life of the World. Un important demers ce s-a realizat
la această Adunare a fost invitarea a peste 50 de membri ce aparţineau altor
religii şi ideologii. Ca pregătire pentru această Adunare a fost întâlnirea ce
a avut loc la Mauritius, 1983. Au participat creştini, evrei şi musulmani.
Aceleaşi critici din trecut au fost ridicate şi aici: care este rolul
evanghelizării şi a vocaţiei misionare a creştinilor în cadrul dialogului
inter-religios? La Vancouver s-a specificat faptul că „este nevoie urgentă de o
acţiune comună şi de o bună cooperare între creştini şi persoanele ce aparţin
religiilor lumii, mai ales în aria drepturilor omului, justiţie şi pace,
reconstrucţie economică şi îndepărtare a foametei şi a bolii. Domeniile în care
s-a identificat necesitatea unei atenţii sporite au inclus dialogul cu oamenii
ce aparţin religiilor tradiţionale, reprezentaţi de numărul mare de invitaţi,
canadieni aborigeni, la Adunare şi probleme ridicate de relaţia dintre Cultură
şi Evanghelie”[47]. Documentul Mission and Evangelism: An Ecumenical Affirmation a subliniat
faptul că Dumnezeu este Creatorul întregului Univers şi că Duhul Sfânt lucrează
în toată creaţia, în diferite forme.
După această Adunare a CMB mai multe întâlniri au
fost convocate de Departamentul pentru dialogul inter-religios ce aveau ca scop
să pună în practică ideile ce au fost avansate în 1983: Swanwich (1985),
Postdam (1986), Baar (1988) şi Casablanca, (1989). S-au stabilit strânse
legături cu privire la rolul şi importanţa dialogului inter-religios, între CMB
şi Biserica Romano-Catolică. „Programul cu privire la dialogul inter-religios
lucrează în colaborare cu Consiliul Pontifical pentru Dialogul Inter-religios
al 
Bisericii Romano-Catolice (cunoscut mai bine
ca Secretariatul pentru necreştini). În fiecare an are loc o întâlnire,
alternând între Roma şi Geneva, care să exploreze problemele dialogului
inter-religios şi să împărtăşească informaţii despre munca pe care fiecare
parte a iniţiat-o”[48].
În 1986 a fost lansat programul, cu o durată de patru ani, intitulat: My Neighbour’s Faith –
and Mine: Theological Discoveries through Interfaith Dialogue. Ghidul acestui program a fost alcătuit
în 9 secţiuni şi a fost tradus în 18 limbi, devenind Ghidul esenţial în viitoarele discuţii. Acestea au continuat în
1990, la Baar, unde s-au avansat trei importante probleme teologice în legătură
cu necesitatea dialogului: „semnificaţia teologică a pluralismului religios,
rolul lui Hristos într-o lume pluralistic religioasă şi implicaţia credinţei că
Duhul Sfânt lucrează şi în afara graniţelor instituţiei bisericeşti”[49].
În cadrul Programului pentru dialogul inter-religios s-a continuat să se
discute problemele teologice esenţiale cu privire la definiţia şi rolul
religiei în vieţile oamenilor, cu recomandarea ca fiecare confesiune creştină
să răspundă din punct de vedere teologic problemelor ridicate în urma discuţiilor
cu alte religii.
Bisericii Romano-Catolice (cunoscut mai bine
ca Secretariatul pentru necreştini). În fiecare an are loc o întâlnire,
alternând între Roma şi Geneva, care să exploreze problemele dialogului
inter-religios şi să împărtăşească informaţii despre munca pe care fiecare
parte a iniţiat-o”[48].
În 1986 a fost lansat programul, cu o durată de patru ani, intitulat: My Neighbour’s Faith –
and Mine: Theological Discoveries through Interfaith Dialogue. Ghidul acestui program a fost alcătuit
în 9 secţiuni şi a fost tradus în 18 limbi, devenind Ghidul esenţial în viitoarele discuţii. Acestea au continuat în
1990, la Baar, unde s-au avansat trei importante probleme teologice în legătură
cu necesitatea dialogului: „semnificaţia teologică a pluralismului religios,
rolul lui Hristos într-o lume pluralistic religioasă şi implicaţia credinţei că
Duhul Sfânt lucrează şi în afara graniţelor instituţiei bisericeşti”[49].
În cadrul Programului pentru dialogul inter-religios s-a continuat să se
discute problemele teologice esenţiale cu privire la definiţia şi rolul
religiei în vieţile oamenilor, cu recomandarea ca fiecare confesiune creştină
să răspundă din punct de vedere teologic problemelor ridicate în urma discuţiilor
cu alte religii.
Au continuat discuţiile bilaterale şi multilaterale,
dialogul dintre creştini şi evrei stând mereu în centrul preocupărilor. O
întâlnire importantă ce a avut ca participanţi creştini şi evrei a avut loc la
Harvard Divinity School, Boston, 1986: The
Meaning and Limits of Religious Pluralism
in the World Today. Consultările au reafirmat importanţa respectării
pluralismului religios. Altă întâlnire importantă iudeo-creştină a avut loc la
Nairobi, în 1986. Toate aceste consultări şi-au găsit finalitatea în publicarea
textului: The Theology of the Churches
and the Jewish People. „Mult mai mult se poate face în acest moment istoric
în relaţiile iudeo-creştine dacă CMB şi bisericile membre ale Consiliului ar fi
capabile să angajeze mai multe resurse în această arie”[50].
Dialogul dintre creştini şi musulmani a luat un
mare avânt în această perioadă, încercându-se stabilirea unui ghid necesar unei
mai bune abordării a întâlnirilor. Astfel de întâlniri au avut loc la Porto
Novo (1986, Religion and Responsability);
Bali (1986, Advancing Together into the
Next Century); Kolymbari (1987, Religion
and Society); New Windsor (1988, The Challenge of Pluralism)[51].
Dialogul dintre Creştinism, Hinduism şi Budism are
o istorie destul de lungă în cadrul CMB. În teritoriile unde se află budişti şi
hinduşi, creştinii sunt, de obicei, în minoritate şi sunt puşi în faţa
realităţii de a-şi mărturisii credinţa diferit de modalităţile altor arii
geografice. O întâlnire importantă a avut loc în 1987 la New Delhi având ca
temă: Religious Identities in a
Multifaith Society. Au participat reprezentanţi ai Hinduismului,
Budismului, Islamului, Creştinismului, Şikismului, Jainismului şi
Zoroastrismului. Altă întâlnire creştino-hindusă a avut la Madras, în
1989.
Două întâlniri au adus faţă în faţă reprezentanţi
ai Creştinismului şi Budismului: în 1984, la Hong Kong şi în 1988, la Seul. S-a
discutat despre programul comun budist-creştin intitulat: Justice, Peace and the
Integrity of Creation – JPIC.
O secţiune aparte în cadrul Programului pentru
dialogul inter-religios îl reprezintă întâlnirile dintre creştini şi religiile
tradiţionale. Au avut loc două întâlniri, la Kitwa, 1986 şi Sorrento, 1987,
unde s-au evidenţiat necesitatea dialogului cu aceste tradiţii religioase. „Problema
religiilor tradiţionale ocupă un loc mai important pe agenda Dialogului
inter-religios şi acest lucru presupune pregătirea unor oameni competenţi care
să fie implicaţi în aceste întâlniri”[52]. O
contribuţie importantă la dezvoltarea dialogului inter-religios i-a revenit lui
W. Ariarajah prin cartea publicată în 1985, The
Bible and the People of Other Faith[53].
Canberra
1991
A şaptea Adunare Generală a CMB a avut loc la
Canberra, în 1991. A fost ales ca titlu: Come
Holy Spirit – Renew the Whole Creation[54]. Şi
aici au fost invitaţi 50 de reprezentanţi ai diferitelor religii care au asistat
la discuţiile Adunării. Una dintre secţiuni a fost dedicată Dialogului cu
oamenii altor credinţe (Dialogue with
People of Other Faiths). Cele mai
multe discuţii în contradictoriu s-au ivit în urma intervenţiei profesoarei coreene
Chung Hyun Kyung[55]. Discuţiile s-au purtat
în jurul ideii după care Duhul Sfânt a fost identificat cu spiritele ancestrale
ale aborigenilor şi în jurul simbolurilor folosite în prezentarea şi discursurile
ce au avut loc. S-a folosit chiar şi expresia: „Dialogul este satanic”[56].
Altă problemă a fost cea legată de natura relaţiei
dintre creştini şi musulmani. Deoarece experienţa relaţiilor creştino-musulmane
a lăsat mult de dorit, multe voci au contestat necesitatea acestui dialog. În
urma acestor discuţii, departamentul Spirit
of Unity – Reconcile Your People, s-a ocupat de organizarea întâlnirilor
inter-religioase. Ideea centrală a fost aceea că Duhul Sfânt lucrează într-un
mod care rămâne de neînţeles oamenilor. Însemnătatea dialogului inter-religios
se poate verifica în rezultatele ce se obţin în urma acestor discuţii. Dialogul
trebuie să pornească mereu de la o mai bună cunoaştere a partenerilor cu care
se dialoghează şi de la o încredere sporită între participanţii la dialog.
Necesitatea dialogului inter-religios a ţinut şi
de noua relaţie politică în lume, mai ales după căderea blocului comunist.
Eşecul unor ideologii politice precum şi libertatea oamenilor din anumite
teritorii de a-şi manifesta liber apartenenţa religioasă au constituit puncte
de sprijin şi motive de reflecţie ce şi-au găsit finalitatea în Raportul final.
După încheierea Adunării de la Canberra, CMB a
continuat programele şi a înfiinţat altele ce au în centru dialogul inter-religios.
În 1992 a luat fiinţă un Oficiu pentru relaţiile inter-religioase (Office on Inter-Religious Relations – OIRR), care a fost ataşat
Secretariatului General. Deşi acest Oficiu a avut ca principal scop încurajarea
dialogului cu reprezentanţii diferitelor religii, au fost multe voci care au
criticat schimabarea Departamentului într-un Oficiu. În ciuda tuturor
schimbărilor care au intervenit, Oficiul pentru dialog a continuat să-şi
îndeplinească rolul pe care îl avea, cu rezultate semnificative. În 1992 a avut
loc o întâlnire la Colombo la care au participat creştini de diferite
confesiuni din părţi diferite de pe glob pentru a-şi împărtăşi experienţa
dobândită în cadrul dialogului inter-religios. Altă întâlnire a avut loc la
Baar, în 1993. Tema principală discutată a fost despre importanţa teologică a
dialogului cu alte religii. Aceste discuţii au pregătit întâlnirea care a avut
loc în Brazilia, la Salvador de Bahia, în 1996 şi care a avut titlul: Gospel and Culture.
Trebuie amintită şi strânsa relaţie ce a existat
între Oficiul pentru dialogul inter-religios şi Consiliul Pontifical pentru
dialogul inter-religios. Au avut loc întâlniri anuale în care s-au discutat
două probleme importante: căsătoriile şi rugăciunile inter-religioase.
Rezultatele acestor întâlniri s-au concretizat în două documente din perioada 1997-1998.
De la
Harare la Porto Alegre
A opta Adunare Generală a CMB a avut loc la
Harare, 1998. Ca titlu a fost ales Turn
to God – Rejoice in Hope[57]. Cea
de a noua Adunare Generală a avut loc la Porto Alegre, 2006 şi a purtat titlul:
God, in your grace, transform the world.
Ca şi la ultimele două Adunări, la Vancouver şi Canberra, la Harare au fost
invitaţi 50 de reprezentanţi ai diferitelor religii de pe glob. „Importanţa
continuării activităţii dialogului a fost mereu reafirmată. Adunarea a
rectificat Constituţia CMB care pentru prima dată identifica în mod explicit
relaţiile cu comunităţile de oameni de alte credinţe religioase ca fiind
importantă şi pe care bisericile trebuie să o urmeze în Consiliu”[58].
Ecouri ale acestor discuţii au putut fi observate în 1993 când s-a sărbătorit
centenarul Parlamentului Mondial al Religiilor. Aici s-a discutat despre
importanţa ecumenismului în dezvoltarea unei etici mondiale care să ajute la
implementarea drepturilor omului în diferitele comunităţi şi astfel să
faciliteze bunele relaţii dintre oamenii ce aparţin diferitelor religii[59].
S-a accentuat importanţa dialogului inter-religios
în rezolvarea situaţiilor de criză din diferite părţi ale globului şi rolul semnificativ
al acestui dialog în educaţia oamenilor. Ceea ce s-a subliniat la Harare a fost
ideea că misiunea şi evanghelizarea constituie inima propovăduirii creştine şi
rolul CMB. Această întărire a ideilor în cadrul unei Adunări Generale dovedeşte
faptul că tensiunea existentă între dialogul inter-religios şi activitatea
misionară continuă să existe în cadrul Consiliului. „Perioada post – Harare a
început în ianuarie 1999 cu o reconstrucţie a CMB. Vechiul OIRR a fost schimbat
într-un Program al Dialogului şi Relaţiilor Inter-religioase (Interreligious Relations and Dialogue), care să restituie
însemnătatea cuvântului dialog”[60].
Aceste lucruri s-au întâmplat datorită reevaluării
activităţii ce a avut în centru dialogul inter-religios. Încă de la început, din
1971, de când a luat fiinţă în CMB acest Program, mai multe voci au afirmat, pe
de o parte, necesitatea dialogului, iar pe de altă parte, greutăţile ce vor fi
întâmpinate de către cei angajaţi în dialog. Aceste dificultăţi se refereau la
violenţa crescândă din lume, la nerespectarea drepturilor omului, la tensiunile
politice şi intoleranţa religioasă ce se manifesta în teritoriile unde trăiau
oameni aparţinând mai multor religii. În 2003, Catolicos Aram I, prezentând
raportul de moderator, a subliniat necesitatea dialogului inter-religios ca o
prioritate în cadrul CMB[61].
În perioada cuprinsă între Harare şi Porto Alegre au avut loc mai multe
întâlniri inter-religioase care au evidenţiat încă o dată necesitatea
dialogului şi importanţa ce i se acordă atât de către creştini cât şi de
reprezentanţii altor religii.
În 2000, Secretarul General al CMB, K. Raiser, a
fost invitat să vorbescă în cadrul Millenium
World Peace Summit of the Religious and Spiritual Leaders. Acesta a fost
summit-ul unde, pentru prima dată în istorie, lideri religioşi s-au întâlnit la
invitaţia Secretarului General al Naţiunilor Unite, Kofi Annan. K. Raiser a
subliniat importanţa bunelor relaţii inter-religioase în vederea clădirii unei
societăţi bazate pe pace şi dreptate. În 2002 a avut loc la Hong Kong o
întâlnire inter-religioasă în care s-a dorit realizarea unor criterii mai bune
care să faciliteze dialogul. S-a avut în vedere realizerea de lăgături cu
organizaţiile mondiale inter-religioase care să ofere posibilitatea întocmirii
unei agende în care să fie implicate cât mai multe persoane.
În ceea ce priveşte dialogul dintre creştini şi
musulmani, acesta a cunoscut un moment de criză după atacul din 11 septembrie
2001 de la World Trade Center. Comitetul Executiv al CMB a elaborat imediat un
text intitulat: Striving Together for
Dialogue: A Christian-Muslim Call to
Reflection and Action. În 2001 au avut loc mai multe întâlniri între membri
CMB, Consiliului Pontifical al Vaticanului şi lideri musulmani care au discutat
despre situaţia tensionată dintre creştini şi musulmani în urma ultimelor
evenimente[62]. Consultările au
continuat la Cairo, în 2001. În 2002 a avut loc întâlnirea organizată de CMB ce
a purtat titlul: Christians and Muslims
in Dialogue and Beyond, iar în 2003 întâlnirea dintre creştini şi musulmani
a avut loc în Londra unde s-au discutat aceleaşi probleme arzătoare ale
relaţiilor dintre creştini şi musulmani, după 11 septembrie 2001. „Vizita
preşedintelui iranian Muhammad Khatami la CMB în decembrie 2003 a fost încă un
semn puternic că dialogul creştin-musulman, la oricare nivel, este urgent şi
trebuie să fie perceput în ambele direcţii ale parteneriatelor şi problemelor
dificile”[63].
Dialogul
inter-religios din perspectivă ortodoxă
Reprezanţii bisericilor ortodoxe au făcut mereu parte din programele ce au avut în
centru dialogul inter-religios. Alături de S. Samartha, Mitropolitul Georges
Khodr al Libanului a fost cel care a insistat pentru introducerea programului
ce are în centrul său acest dialog, mai ales la întâlnirea ce a avut loc în
1971 la Addis Ababa, Etiopia[64].
În 1976, la Chambésy, Geneva[65],
în cadrul unei întâlniri premergătoare sinodului pan-ortodox, s-a hotărât
colaborarea pentru înţelegere în cadrul discuţiilor inter-religioase prin
angajarea în dialog a reprezentanţilor diferitelor religii. Este vorba despre
întâlnirea intitulată Christian Mission
and Islamic Da’wah, întâlnire organizată de Comisia pentru misiune şi evanghelizare,
în colaborare cu Fundaţia islamică
din Leicester şi cu Centrul pentru studiul relaţiilor dintre creştini şi
musulmani din Birmingham. La întâlnire s-a propus să se abordeze tema
înţelegerii comune a misiunii în rândul creştinilor şi musulmanilor, precum şi
explicarea modului de trăire împreună a acestora. În acest sens s-a fixat
calendarul viitoarelor discuţii ce aveau în centru teme precum înlăturarea
fanatismului religios de orice fel în vederea unei bune colaborări între
oamenii aparţinând diferitelor religii. Dialogul a fost perceput ca o
modalitate de a se ajunge la idealurile libertăţii, păcii pe pământ şi la
într-ajutorarea între popoarele şi oamenii ce aparţin diferitelor credinţe.
Aceste hotărâri au fost reînnoite şi întărite la cea de a treia adunare
presinodală a conferinţei pan-ortodoxe din 1986. Implicarea şi interesul
Ortodoxiei s-au centrat, în primul rând, pe problemele înţelegerii,
colaborării, libertăţii religioasă, grijii pentru minorităţi, anti-semitismului,
păcii. Încercările sub-unităţii pentru dialog de a regândi teologia în
contextul pluralismului a întâlnit o rezistenţă din partea câtorva
reprezentanţi ai bisericilor ortodoxe constituente. „Acest impas a fost
identificat ca una dintre problemele care are nevoie de clarificare în
discuţiile dintre ortodocşi şi protestanţi în cadrul Consiliului Mondial al
Bisericilor, în legătură cu însemnătatea termenului ecumenic şi cu natura şi
scopul Consiliului”[66].
Cele mai multe întâlniri ce s-au centrat pe dialogul
inter-religios au avut loc la Chambésy, Elveţia, sub directa supraveghere a
Mitropolitului Damaschinos Papandreou al Elveţiei şi au exprimat dorinţa
Patriarhiei Ecumenice de a promova şi întării relaţiile cu vecinii ce aparţin
altor religii.
Anastasios Yannoulatos vorbeşte despre existenţa a
trei faze ale dialogului dintre ortodocşi şi musulmani în timpul perioadei bizantine,
de la apariţia mahomedanismului şi până la căderea Constantinopolului, în 1439.
Prima fază se întinde de la mijlocul sec. al VIII-lea până la mijlocul sec. al
IX-lea d.Hr., atitudinea Bizanţului fiind „mai mult persiflantă şi
subestimativă”[67]. A doua fază a dialogului
dintre creştinii ortodocşi şi mususlmani este cea cuprinsă între mijlocul sec.
al IX-lea şi mijlocul sec. al XIV-lea, centrul preocupărilor răsăritene fiind
capitala Imperiului, Constantinopolul. A treia fază a relaţiilor cu islamul se
desfăşoară între mijlocul sec. al XIV-lea şi mijlocul sec. al XV-lea, perioadă
ce „se distinge prin calm şi obiectivitate”[68].
În ceea ce priveşte epoca contemporană, situaţia
relaţiei dintre creştinii ortodocşi şi musulmani s-a schimbat radical, astfel
că şi diaologul inter-religios a căpătat o nouă faţă. Interesul ortodocşilor
pentru dialogul cu islamul s-a manifestat şi mai puternic începând cu 1986, în
urma colaborării Centrului Ortodox al Patriarhiei Ecumenice (Chambésy, Geneva)
şi al Academiei Regale de Studii a Culturii Islamice (Al Albait Foundation,
Amman, Iordania).
Concluzii
Dialogul inter-religios, în cadrul CMB, a urmat un
drum sinuos: de la acceptarea lui de către toate confesiunile creştine până la
contestarea lui şi scoaterea de pe agenda principală a întâlnirilor. Totuşi,
toate confesiunile creştine membre ale CMB apreciază necesitatea acestui
dialog. Problemele apar atunci când se discută despre locul pe care trebuie
să-l ocupe: pentru unii, prioritatea este unirea tuturor creştinilor, apoi
dialogul cu alte religii; pentru alţii, aceste preocupări trebuie să ocupe
acelaşi loc.
Summary
The Importance of the
Inter-religious Dialogue for the Contemporary World
The World Council of Churches was founded in 1948 in Amsterdam New Delhi , grew
at the 5th Assembly from Nairobi
The Report of the First Assembly from Amsterdam
(1948) stresses the fact that the discussion based on the relationship between
Christians and Jews is centered on the missionary activity, anti-Semitism and
the background in Palestine after the state of Israel
At the second Assembly from Evaston
(1954) could be noticed the growing interest regarding the encounters between
Christians and followers of other religions in order to find different
solutions for the concerns in the new social structure.
The Assembly from New Delhi
In Uppsala
The Commission of the Assembly from Nairobi
An important step that was made at
the Assembly from Vancouver
In Canberra
The leaders of the Orthodox churches were always involved in the
programs that had in their agenda the inter-religious dialogue. This dialogue
was seen as a means to reach the ideals of peace and freedom and the
collaboration between people belonging to different religions.
[1] Michael Kinnamon, Brian
E. Cope (Editors), The Ecumenical
Movement. An Anthology of Key Text
and Voices, WCC Publications,
Geneva, 1997: „Unto the Churches of
Christ Everywhere. Encyclical of the
ecumenical patriarchate, 1920”, pp. 11-15.
[2] Constantin G. Patelos
(Editor), The Orthodox Church in the
Ecumenical Movement. Documents and
Statements. 1902-1975, World Council of Churches, Geneva, 1978, pp. 27-47.
[4] Ruth Rouse, Stephen
Charles Neill (Editors), A History of the
Ecumenical Movement, Third Edition, volume 1 (1517-1948), Volume 2
(1948-1986), World Council of Churches, Geneva, 1986.
[5] Ans J. Van der Bent, Six Hundred Ecumenical Consultations,
World Council of Churches, Geneva, 1983, pp. 59-66.
[6] Gennadios Limouris (comp.), Orthodox visions on Ecumenism, WCC Publications, Geneva, 1994, pp.
177-179.
[8] Ibidem, p. 395.
[9] Nicholas Lossky, Jose Miguez Bonino, John Pobee,
Tom F. Stransky, Geoffrey Wainwright, Pauline Webb, Dictionary of the Ecumenical Movement, Second Edition, WCC
Publications, Geneva, 2002, pp. 652-653.
[10] Report of Commission IV. The Missionary Message in Relation to Non-Christian Religions,
with Supplement: Presentation and Discussion of the Report in the
Conference on 18th June 1910, Published for the World
Missionary Conference by Oliphant, Anderson&Ferrier, Edinburgh and London,
and the Fleming H. Revell Company, New York, Chicago and Toronto, 1910, p. 1.
[11] Nicholas Lossky, Jose Miguez Bonino, John Pobee,
Tom F. Stransky, Geoffrey Wainwright, Pauline Webb, op. cit., p. 1232.
[12] W.A. Visser’t Hooft
(Editor), The First Assembly of the World
Council of Churches. Held at Amsterdam, August 22nd to September 4th, 1948, SCM PRESS LTD, 56 Bloomsbury
Street London WC, 1949, pp. 160-166.
[17] The Christian Hope and the
Task of the Church. Six Ecumenical Surveys and the Report of the Assembly
prepared by the Advisory Commision on the Main Theme, 1954, Harper&Brothers,
Publishers, New York, 1954.
[22] Ans J. Van
der Bent, op. cit., p. 59.
[23] The New Delhi Report. The Third
Assembly of the World Council of Churches 1961, SCM PRESS LTD, Bloomsbury
Street London, 1962, p. 81.
[25] S.J. Samartha, Living Faiths and the Ecumenical Movement,
World Council of Churches, Geneva, 1971, p. 63.
[28] Harold E. Fey (Editor), The Ecumenical Advance. A History of the Ecumenical Movement,
volume 2 (1948-1968), Second Edition with updated bibliography, World Council
of Churches, Geneva, 1970, p. 413.
[29] The Documents of Vatican II, Guild Press, New York, America Press,
Association Press, 1966, pp. 660-671.
[30] John Briggs, Mercy Amba Oduyoye and Georges Tsetsis (Editors), A History of the Ecumenical Movement, volume 3 (1968-2000), World
Council of Churches, Geneva
[32] Nicholas Lossky, Jose Miguez Bonino, John Pobee,
Tom F. Stransky, Geoffrey Wainwright, Pauline Webb (Editors), op.
cit., p. 1014.
[33] Ans J. van der Bent, op. cit., p. 60. Stuart E. Brown, Meeting in Faith. Twenty Years of Christian-Muslim Conversations Sponsored by the World Council of Churches, WCC
Publications, Geneva, 1989, pp. 6-20.
[35] David Enderton Johnson
(General Editor), Uppsala to Nairobi. 1968-1975. Report of the
Central Committee to the Fifth Assembly of the World Council of Churches,
Published in collaboration with the World Council of Churches by Friendship
Press, New York and London, 1975, p. 99.
[38] Nicholas Lossky, Jose
Miguez Bonino, John Pobee, Tom F. Stransky, Geoffrey Wainwright, Pauline Webb, op.
cit., p. 1235.
[44] Nairobi to Vancouver. 1975-1983. Report of the Central Committee to the Sixth Assembly of the World
Council of Churches, World Council of Churches, Geneva, 1983, p. 111.
[46] Nicholas Lossky, Jose
Miguez Bonino, John Pobee, Tom F. Stransky, Geoffrey Wainwright, Pauline Webb
(Editors), op. cit., pp. 1235-1236. David Gill (Editor), Gathered for Life. Official
Report, VI Assembly World Council of Churches,
Vancouver, Canada, 24 July-10 August
1983, World Council of Churches, Geneva, 1983.
[48] Thomas F. Best (Editor), Vancouver to Canberra Geneva
[51] Stuart E. Brown (Editor), Meeting in Faith. Twenty
Years of Christian-Muslim Conversations
Sponsored by the World Council of Churches, WCC Publications, Geneva, 1989.
[53] Wesley Ariarajah, The Bible and the People of Other Faith,
WCC, Geneva, 1985. S. Kulandran, The
Bible and the People of Other Faiths: A Replay to Mr. Wesley Ariarajah, Colombo: Ranco Printers and Publishers, 1991.
[54] Nicholas Lossky, Jose
Miguez Bonino, John Pobee, Tom F. Stransky, Geoffrey Wainwright, Pauline Webb
(Editors), op. cit., pp. 1236-1237. Michael Kinnamon (Editor), Signs of the Spirit. Official Report Seventh Assembly, Canberra, Australia, 7-20 February 1991, WCC Publications, Geneva,
1991.
[57] Nicholas Lossky, Jose
Miguez Bonino, John Pobee, Tom F. Stransky, Geoffrey Wainwright, Pauline Webb
(Editors), op. cit., pp. 1237-1238. Diane Kessler (Editor), Toghether on the Way.
Official Report of the Eighth Assembly of the World Council of Churches, WCC Publications, Geneva,
1999. Thomas FitzGerald and Peter Bouteneff (Editors), Turn to God, Rejoice in Hope. Orthodox Reflections On the Way to Harare. The report of the WCC Orthodox Pre-Assembly Meeting and selected
resource materials, World Council of Churches, Geneva, 1998.
[59] Towards a Global Ethic: An Initial
Declaration, Chicago, Council for a Parliament of the World’s Religions, 1993.
[64] Ans J. Van der Bent, op. cit., p. 23.
[66] A History of the Ecumenical Movement, Volume3, 1968-2000, Edited by John Briggs, Mercy
Amba Oduyoye and Georges Tsetis, World Council of Churches, Geneva, 2004.
[67] Anastasios Yannoulatos, Arhiepiscop al Tiranei şi
a toată Albania, Ortodoxia şi problemele
lumii contemporane, Traducere de
Drd. Gabriel Mândrilă, Pr. prof. dr. Constantin Coman, Ed. Bizantină,
Bucureşti, p. 127.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu